This is it

Three days before the end. When I had already started doubting myself, my beliefs, my own made-up unrealistic theories of life, and my tendency of finding connections among seemingly, obviously unrelated things.
Three days. The click, like a spring jumping from inside a machine, felt with an almost imperceptible jolt, but without disturbing the mechanism, dull in its daily functioning.
And the feeling. Long awaited yet unexpected. The answer preceding the questions. The knowing.

"Fate, it seems, has a way of catching up to you, of balancing the universe."

And here we go again.

Retrieval

The play... written so long ago, yet feels like written hastily overnight after we met. Or haven't.
I found so much of myself in it that it's bewildering. The skeptic and the believer, the criminal and the savior, chaos and fate... the puzzle.

"Where have we met before?"

This is you. And this is me.
What will I do after I figure you out? How long will I stay this time?
Please make it difficult.

So many secrets
that I've become a secret to myself.
Stories buried deep under heaps of resentment
no forgiveness for me
or from me
while my hips move along
forward
onward
forth

hungry for new passions
thirsty for new songs
child of a new life
reborn with the dawn.

Photo by IamMarvin

Tools

A car is a tool. An engine and four wheels that take you from one place to another. If it's electric or a hybrid, you have my respect. If not, don't brag, or I'll get out and walk it off.
My body is a tool. Takes me from birth to death.

Take Care...

I'm slipping away silently, hoping that you'd notice. I take small steps away while looking back. Is it really over? Maybe, at the last moment, you'll wake up from your poisonous-apple-induced sleep and see me for who I am.

If not, well, take care...

Mad

I shambled after as I've been doing all my life after people who interest me, because the only people for me are the mad ones, the ones who are mad to live, mad to talk, mad to be saved, desirous of everything at the same time, the ones who never yawn or say a commonplace thing, but burn, burn, burn like fabulous yellow roman candles exploding like spiders across the stars and in the middle you see the blue centerlight pop and everybody goes "Awww!" 

Jack Kerouac - On the Road 

High as a Kite No More

Mă citesc ca pe o amintire străină. Îmi par cunoscute aceste gesturi, parcă mai potolite acum, dar nu mai recunosc direcția în care se îndreptau pașii. Fotografie cu margini zimțate, aburită de timp, în album de bunică. Dovada că lucrurile pe care ți se pare că ți le amintești chiar au fost. Vis, zmeu multicolor cu fundițe în coadă, sus, sus, aproape de nori. Zmeului meu i s-a rupt sfoara. Au rămas picioarele pironite în țărână și ochii ațintiți spre cer. Uite-l, nu e. Mâna ce ținea de streașină ochilor cade vlăguită pe lângă corp. Poate nici nu era zmeul meu.

Îmi lipsește dovada.

Digital Art by Hangmoon

Tempus Fugit

Aleargă pe lângă mine. Eu îl privesc. Mă agăț de poalele cămășii. El nu se oprește.

‘Oh dear! Oh dear! I shall be late!’

Digital Art by Michael Kutsche

Metamorphosis

Fluturii, ca și visele, au un ciclu de viață foarte scurt. Încolțesc din niște grăunțe infime, se târăsc larvar și prind aripi. Din acel moment, toată lumea e a lor și totul e posibil. Ziua de mâine va fi mai frumoasă decât cea de azi, mai multe flori, mai multă culoare, mai mult soare. Le cântă în suflet viața; se vede cu ochiul liber în strălucirea aripilor.

Apoi mor subit. Fără să le plângă nimeni de milă, fără să își amintească nimeni de ei.

Mi se destramă aripile.

Digital Art by FotoJenn

What Matters

Stau alături, pe noptieră, două căni: una cu poza lui, una cu a ei.
El nu mai e. A rămas ea, să privească în urmă la timpuri în care viața nu era un obstacol. Zâmbește când își aduce aminte, dar nu vorbește des despre el. Îl păstrează doar pentru ea, în intimitatea gândurilor.
"Mai toarnă," îmi spune, dând peste cap paharul cu licoarea dulceagă și strecurând, pe furiș, o privire spre cele două căni.

Post

”Azi se mănâncă pește,” îmi spune, iar eu nu înțeleg.
”De ce, adică, până acum nu se mânca?”
”Păi nu, că e post.”
Asta mai știu ce înseamnă, ca din amintire, de când făcea mama două feluri de mâncare: unul cu carne, pentru tata, și unul fără, pentru noi. Un soi de pedeapsă de care nu aveam voie să ne plângem. Nu e vorba că tata nu crede în Dumnezeu; e vorba că Dumnezeu nu crede în tata.
”Și de ce, adică, dacă e post, s-ar mânca pește?”
”Fiindcă e dezlegare.”
Și asta știu ce înseamnă fiindcă obișnuiam să dezleg câinele și să fac concurs de alergat cu el prin grădină. Eu alergam înainte pe cărare, dar el mă prindea întotdeauna, mă trântea la pământ și mă trăgea de păr. Apoi ne rostogoleam prin iarbă și râdeam împreună. Apoi l-a otrăvit vecinul.
Ține-ți-vă, oameni buni, peștii legați!

Mă întreb... Mereu mă întreb. Îmi răspund foarte rar.
Degeaba sunt pusă la zid că aș vorbi de una singură. O conversație de obicei presupune întrebări și răspunsuri. Eu am doar întrebările la mine. Încă îmi aștept interlocutorul. Și ce s-ar întâmpla dacă interlocutorul meu ar avea, de asemenea, doar întrebări? Ar sări semnele de întrebare unele la altele și s-ar ciocni, încăierându-se ca niște săbii medievale. Scântei ar ieși. Noi ne-am uita muți unul la altul.
În sfârșit, muți.

Abacus

Număr zilele din trei în trei. Pe asta o sărim. Închidem ochii și, când îi deschidem, va fi trecut.
Număr anii din șapte în șapte. Mai e puțin până la sfârșitul începutului.
Schimbarea e scrisă în stele. Stelele nu vor să mi-o spună.
Sshhh... E secret!
Până la urmă, tot voi afla. Mă întreb dacă o voi recunoaște când o voi vedea. Poate voi trece pe lângă ea și-mi voi da seama, ca atâtea alte dăți, mult mai târziu: ”Aaah, mai ții minte zâmbetul acela în colțul gurii? Aia era!”

Of Hope

Ciudată treabă și speranța asta. Uneori se disipă ca o ceață și apoi un simplu ”Bună” suflă din nou în jăratec.
Acum ești, acum nu mai. Un fel de baba-oarba.
Cineva îmi spune că sunt naivă.
Eu, între timp, mi-am uitat limba. Vorbesc o păsărească pe care o înțeleg doar eu și pisica alb cu negru care se bucură de raza de soare de la colțul blocului. Și raza de soare se bucură de pisică.
Nu mă mir de ce nu mă înțeleg cu lumea.
Locul meu nu e aici.

Of Time

După calculele mele, mai am puțin timp.
Mereu socotesc timpul ca și cum acesta s-ar sfârși subit mâine, în fiecare mâine, spre seară.
Timpul e un motiv recurent. Timpul nu poate fi avut, așa cum nici noi nu putem fi avuți în timp.
Iar eu nu fac parte din categoria oamenilor ce vor să aibă, ci din cea a celor ce vor să facă.

Desigur, mereu las lucrurile pe jumătate spuse. Deși le gândesc până la capăt.
Când spun totul, mi-e teamă că am să mă răzgândesc mai târziu.

Evermore

Totul în jurul tău e important. Deschide ochii! Nu pierde frunza ce pică, picătura ce picură, stropul de soare ce mai atârnă leneș în colțul ferestrei.
Nu pierde nimic pentru zilele când îți dai seama cât de neimportant e totul. Când trecute prin ciur, se risipesc toate în indiferență, lăsând în urmă bolovanul din piept. Nu ai făcut destul, nu ai trăit destul! Respiră mai repede, aleargă mai tare, timpul nu e de ajuns!

Încerc să socotesc câte vieți mi-ar trebui să pot face tot ce e de făcut, să văd tot nevăzutul, să înțeleg necunoscutul, să învăț limbile pământului, să trăiesc tot necuprinsul ocean de experiențe care mă așteaptă, mă cheamă, câte vieți mi-ar trebui să iubesc până la capăt, la câte vieți aș renunța ca să te pot iubi până la capăt...

...mai mult de șapte.

Till Death Do Us

S-au schimbat multe fără să se schimbe nimic.
S-au schimbat multe fiindcă nu s-a schimbat nimic.
Și nu e vina nimănui că viața merge înainte.
Ne naștem cu moartea în suflet. Toate lucrurile se nasc cu moartea în burtă. Ea crește și crește, ca umbra Pământului pe lună, și le înghite treptat până ce nu mai sunt.

"I'm trying to wean myself off you," mi-a spus Allen odată, într-o altă viață, și nu l-am înțeles.

Abia acum...

Toxic

I've realized that I need some sort of emotional satisfaction, no matter how little, so that I'm able to function. I am an emotional being. Does that make me weak?
Missing you is paralyzing. Unable to work, study, or do anything that requires reason, basically. I didn't realize that seeing you for, oh, so little would make me feel so much better. Get me back on track.
I despise this lack of independence. I envy drug addicts--they can simply buy their way to bliss.

Train Travel (7)

Going through life with your hand brake on.
Not allowing yourself to enjoy things fully. Because it's not right, because it should be different, because it's not meant to be.
Sentence fragments. Life fragments.
But again, how could it be wrong when it feels so right?
Which way to go? All my doubts shattered by the candor of a smile.
There are things in life you cannot fake.
Let go, fall off the cliff, or take a fulfilling, though secondhand, path?
I'm mid-fall, not looking back for one second. But I still keep my hand brake on.

"I'm pathetic, ain't I?"

"A bit."

Train Travel (6)

My ex was bothered by the fact that I would pronounce "ears" and "years" the same. I wonder if this can be considered a reason for divorce.
Stream error.
"Other things are important."
"What other things?"
"Just ... other ones...."
"Other ones or one?"
One. Only one. Bowing to the God of Love.
I was frightfully relaxed this last time I saw you. And became terribly worried at your expression.
Still, I couldn't manage to say goodbye. None of the customary phrases fit. They sounded horrible even in my head.
"I'll call you," you said, and I had to keep myself from bursting into laughter. You haven't called me in seven years.
I miss your booty calls. So much innocence. There is a sort of purity in intimacy, I guess.
We went counterclockwise. Evolved the other way around. First, there was light. The flash. Merciless. And the blue of your eyes.

"Take care," you said. Yeah, that's a good goodbye.

"The flowers smell sweeter the closer you are to the grave."

Train Travel (5)

"I cannot be until you're resting here with me...."
I found it amusing that you actually seemed to believe what you were saying. I've learned better by now.
"I am what I am...." What a cliche! So true, though.
Jeez, turn the music up. I don't want to know anything about that priest who posts his sermons and advice on Facebook. Please spare me. My universe needs no priests. I create my own gods. I build them temples and knee before their idols.Thou shalt not take the name of the Lord thy God in vain. I shall not.
Crank it up! Music is my idol tonight.
Kid, stop stumbling over my foot, FGS! The fact that I have my earphones on doesn't mean I can't feel you.

Train Travel (4)

Sometimes, my work requires me to ruin people's perfectly good writing. "Sentence fragment," says the automatic grammar checker. Yeah, so what? It's a beautiful fragment. Not everything in this life is whole. Very few things are, actually. All we see are icebergs, facets, never what's underneath, never from all sides. I try. I overthink. Overthinking is treated like a bad thing. They might make a disorder out of it soon. Underthinking is fine. Don't google that. You may discover it's plagiarized. I think I've read it someplace, but I can't remember where.
There are no more original ideas. Everything has already been said.
I am but a piece of myself by myself.

... to the end of the world ...

Train Travel (3)

"She's tried on everything, every little thing inside her closet." This one must be about me.
The man comes back, I move my feet, he sits down.
The girl in front of me has put her head in her boyfriend's lap. She doesn't know how lucky she is.
People don't usually realize how lucky they are and what they have until they lose it. Didn't you do the same?
Lost in self-analysis. Did I ever do that? Not enjoy, not take advantage of what I had? Doesn't sound like me, but I may be too kind to myself at this late hour. I don't have such regrets.
I should sleep. The adrenaline has worn off, but the light is too bright, and words are pouring on the page.

Train Travel (2)

Close to midnight. I should sleep. I am tired, but the chair is quite uncomfortable.
"If I ever lose myself...." I always lose myself with you. I miss that. I miss the butterflies, the loss for words.
Chemistry, you say. Sure, if you want. It's all about serotonin, dopamine, and oxytocin. If you want to belittle it.
I won't. While chemistry explains what happens, it can't explain why. Why with you? Why me? I still call it magic. If you think about it, hundreds of millions are looking to find it, to feel it, and some never do their entire lives. So isn't it magic that I've found it with you? The fact that you feel the same is simply close to a miracle. Two among seven billion. What are the chances?

Train Travel (1)

Headphones in my ears. The radio lost signal. White noise. At least no one bothers me. The man next to me gets up, gets out, comes back in, sits down. I have to move my feet to make room for him each time.
A fraction of a song. "We both know we ain't kids no more...." All the songs are about you. White noise.
He gets up again, kicks my foot and looks down at it as if at a weird wild animal that jumped at him. He doesn't look up at me. Doesn't apologize. My foot is a separate entity.
The kid behind me says the boogieman took his teeth. I hate kids. No, I don't hate them. I just don't like them. That's not the truth either, but my feelings concerning children are too complicated to be explained or understood by anyone.
Comes back, sits down. I stretch my feet again.
All these people going nowhere.

Caged

Ți-ai construit o colivie cu zăbrele aurite.
Când a început să ruginească pe la încheieturi ai dat, încrezător, cu un strat de vopsea.
Când au pălit nuanțele și a ieșit la iveală metalul ordinar din care e făcută, ai închis ochii ca să nu vezi cât de tare semăna cu o închisoare idealul la care te întorceai seara acasă.
Între timp, te-ai obișnuit cu peisajul întretăiat de gratii și ai încercat să uiți că se mai poate și altfel.
Acum degeaba scuturi zăbrelele. Nu te aude nimeni, nu te vede nimeni.
Cheia e la tine.
Colivia ... e doar în mintea ta.
Photo by LadyLaReina

Over?

A trecut și vara asta, poate mai trist decât alte veri, și nu îmi face nicio plăcere să zic Ți-am spus eu! când presimțirea nu era una ce aș fi vrut s-o văd împlinită.

Îmi voi asculta instinctele, ți-am spus, dar ce să fac atunci când instinctul îmi șoptește de mult că s-a sfârșit, iar tu nu pari să înțelegi?
Ce e mai grav e că nici sufletul meu nu înțelege și pare să găsească plăcere în a mă sfâșia...

Vor rămâne doar fâșii din mine și nu știu dacă vor exista îmbrățisări de-ajuns ca să mă lipească la loc.

I know there was something before you. I just can't remember what it was.  (Iain Thomas)

Exorcism

Scrisul e o formă de exorcizare. Dau nume monștrilor care colcăie în mine și îi scot la lumină, îi oblig să stea cu ochii în soare.

Stuck

I wish I could just pack my bags and move away, decide you're one of those things I don't need to carry around, be strong enough to leave you behind, in my past, where you belong.
But I am not strong enough, or perhaps I don't want to be, and I still want you in my life, although there's no future written for us.

I wish I could pack my bags and fold you neatly, like a shirt, place you among my belongings. Steal you away from your life and take you to a place where no one knows us, where we could start writing a future that has us together.

Thus I am stuck, looking at the baggage left open in the middle of my soul. I guess I'm not going anywhere for now.

Lessons

Am spălat piersica până i-am jumulit pielea.
Când eram mică, spălam merele cu săpun. Învățasem despre microbi la școală.
Când eram și mai mică, mâncam săpunul. Dar numai pe cel roșu și galben. Pe cel verde îl îngropam în nisip, ca să se coacă. Încă nu învățasem nimic.

Doamnei mele învățătoare îi plăceau proverbele și gramatica. Și mie îmi plac. Nu cred că este o coincidență.

Când eram mică de tot, aveam o păpușă albastră pe care o chema Givana. Eu îi pusesem numele, în ciuda împotrivirii și privirilor contrariate ale părinților. Pe-atunci încă mai aveam amintiri din viața anterioară.

Încă învăț.

Aici

Aici îți scriu ție.
Aici, uneori, îmi scriu și mie.
Dar atât.

Am scris și altora în trecutul meu, dar de ei scrisul meu se plictisea repede. După câteva mușcături, îi scuipa afară.
De tine nu pare să se plictisească. Eu nu știu dacă asta e bine sau rău.

Aici eu sunt eu.
E ușor să fii tu însuți când nu te vede nimeni.
Dar de obicei nu mi-e frică.
De nimic.

Pot să visez cât vreau eu aici, dar încerc să nu o fac prea mult. Îmi dă o stare de greață când revin cu picioarele pe pământ.
Cel mai mult îmi place să pun întrebări. Uneori, aflu răspunsul după șapte ani.

Fără răspuns

De ce îmi apari mereu în vise?
De ce îmi tulburi clipele?
De ce zâmbești atât de rar?
Încotro ne îndreptăm?
De ce mă privești așa?
De ce nu-mi spui ce gândești?
Îmi vei da destul timp?
Va fi vreodată destul?
De ce nu văd dincolo de ochii tăi?
Cine ești?

July 2009

Mai ales

by october

Îmi amintesc perfect toate lucrurile pe care nu le-am făcut niciodată.

Source: Electric bulbs & more 

Oasis

Las scrisul să mă ghideze spre o oază unde să mă pot odihni puțin. Am obosit.
În mintea ta se duce o luptă, în sufletul meu alta. Nimic nu se întâmplă așa cum trebuie, dar nimeni nu știe cum ar trebui să fie. Nu totul are o definiție precisă și faptele se împart în alb și negru doar pentru orbi.

De când am învățat să vorbesc am aflat că lumea e construită pe minciună. Așa m-a învățat mama. De-aia nu pot rosti decât adevărul. Dureros. De-aia oamenii din jurul meu au trebuit să fie stânci. De-aia nu sunt oameni în jurul meu.

Lucrurile nu mai revin niciodată la cum au fost. Odată ce ai spus ceva, vectorul își schimbă direcția, chiar dacă imperceptibil, în urma impactului. Aș vrea să vorbesc cu mâinile, precum surdo-muții, ca să pot atinge aura adevărului.

Las cuvintele să îmi vorbească și fiecare combinație îmi aduce ceva nou, neștiut până atunci. Învăț, scriind, despre mine.

 

Hobby-Horses

Unii ascultă muzică. Cu sau fără căști.
Alții conversează. Discută. Se asociază în transmiterea de informații mai mult sau mai puțin personale referitoare la cetățenii din imediata apropiere, conținutul sacoșelor acestora și nivelul de grăsime a patrupedului pe care îl au sub stăpânire.
Altele merg la shopping. Trendul de loitering prin mall-uri a ajuns și la noi, căci nu am știut nciodată să ne apreciem și am dat mereu copy-paste de la alții, mai ales de la americani, și nu fiindcă ei sunt cei mai buni, ci fiindcă sunt the best la a-și face advertising.
Alții se joacă. Nu în fața blocului, cunoaștem cu toții discuția și nostalgia mingii, ”Țară, țară, vrem ostași” sau de-a v-ați ascunselea.
Eu scriu.
Aceeași pierdere de vreme, distribuită în mod inegal tuturor participanților.

Nu uitați să dați check-in.

Wordplay

Ți-am spus ce ți-am spus nu ca să știi, ci ca să știu eu că știi.
Deși nu folosește nimănui la nimic, știutul. Cu cât știi mai multe, cu atât ești mai prost. ”Fericiți cei săraci cu duhul”—șansa asta deja a zburat.
Nu folosește nimănui, știutul, dar eu vreau să știu tot, minte nesătulă, plină de întrebări fără răspuns și răspunsuri fără întrebări.
Caut fără să știu ce caut. Trăiesc un vis ce nu va deveni realitate nicicând, dar nu mă pot opri să îl trăiesc de fiecare dată când închid ochii, de fiecare dată când îi deschid. Doar fracțiunea de secundă interpretată de coborâtul pleoapelor e reală.
Fericirea durează o fracțiune de secundă. O secundă fecundă. O fracțiune de fecundă secundă.
Cuvintele se joacă precum peștii sub apă. Joacă-se!

Broken Is Better

Citeam despre kintsugi, vechea metodă japoneză de a repara obiectele de ceramică cu rășină amestecată cu pudră de argint, aur sau platină, acum considerată o artă și, de către unele persoane, o filozofie de viață.

Legenda spune că metoda a apărut în secolul XV, când un shogun a trimis spre reparare în China un bol pentru ceai, dar a fost nemulțumit când obiectul i-a fost întors refăcut cu capsele metalice inestetice care se foloseau atunci. Prin urmare, a dat sfoară în țară și a promis mâna fiicei sale și jumătate din împărăție (glumesc—asta e din altă poveste, iar el nu era împărat) cui va găsi o soluție mai plăcută estetic. Astfel s-a născut această artă care crește valoarea obiectelor sparte și în loc să ascundă defectele, le pune în evidență. Spărturile și reparațiile sunt văzute și apreciate ca parte din istoria unui obiect.

Perfecțiunea nu constă în absența defectelor ci în îmbrățișarea lor. Și poate așa suntem cu toții, devenim persoane mai valoroase când învățăm din propriile greșeli.

Photo source: tjvolonis.com

Survive

And I will meet someone new
and go on a real date,
somewhere in a sunny garden,
and I will take forever to order a soda cause they just offer you the bubbly ones that I can't stand
and never have what I like,
or maybe I'll go crazy and have ice cream.

We'll sit face to face and talk about things that matter,
like his first dog or his sister,
and I will remember you driving silently,
always asking questions, never answering them,
but I will push you out of my head and smile,
and he will never know that is a fake one because he will never know me like you did.

I'll light a cigarette,
blow the smoke up
cause that's how a girl shows confidence even if she's breaking inside,
and my mind will go back to that window framing you smoking and to how nervous I was and didn't know what to say and you talked about the train and asked questions, your never-ending questions, which you never answer,
and then remember that you quit.

And then we'll take a walk through the park
or maybe on the beach,
and maybe we'll hold hands
—you're never too old to hold hands—
I've always loved old couples holding hands on the street; it has always made me smile
—but I will never grow old—
and a wave of jealousy will surge through me again
at the thought of that girl you wrote about, the one you walked with in March, and you've never walked with me; you've never held my hand.

I will pretend to be happy with him,
and maybe, in time, I will start believing it,
which is not so sad if you think about it,
and although I can never forget or unlove you,
I will dim you out of my mind
so that I can survive you.

Of Truth

"Totul e adevărat în măsura în care poate fi adevărat"
Adevărul e relativ
Adevărul are multe fețe
ca și oamenii

Broken

I began the journey
I remember this road
I remember these stairs
they only go one way:
downwards.
Step by step
day by day
day with night
light with dark
replacing.
I still pray for that truck,
For that drunk driver,
I still cross the street with my eyes closed

I shout my anguish to the world
—they only see the smile—
Three days after I am gone
they'll notice I've been there

Hold on

It's getting late inside me
the birds of darkness
are starting their hunt.
The sun is setting in a sea of blood
and the seagulls' scream
is writing on my ribs,
on the inside part

The many unsatisfied wishes
paint in gray
the so-far-away horizon
Is that a falcon I see in the distance
or just the eyes of a demon?

Awaiting kills.

Hold out your hand
and tell me "come,"
Show me that morning will be here again.
It's all I'm waiting for.

Hold on...
       Hold on...

It was all a dream

It's okay, I tell myself,
I guess it was never meant to be.
All I hope is I am gone before you read this
Because I couldn't stand to watch you break
under the burden of my love.

Material Girl

Poate de-aia ne atașăm de obiecte. Are și materialismul o explicație logică. Obiectele nu ne înșală. Nu ne trădează încrederea. Nu se prefac a fi ceva ce nu sunt de fapt. Spre deosebire de oameni, se pot repara sau înlocui cu ușurință dacă se strică.

Let's just get this out in the open

by Daphne Gottlieb

I was 14 and madly in love for the first time. He was 21. He made me suddenly, unaccustomedly beautiful with his kisses and mix tapes. During the year of elation and longing, he never mentioned that he had a girlfriend who lived across the street. A serious girl. A girl his age. A girl he loved. Unlike inappropriate, high school, secret me. 

The next time, I was 15 visiting a friend at college. It was a friend’s friend’s boyfriend who looked like Jim Morrison and wore leather pants and burned candles and incense. She was at work and I wanted him to touch me. She found out. I don’t know what happened after that.

I was 19 and he was my boyfriend’s archrival. I was 20 and it was my lover’s girlfriend and we had to lie because otherwise he always wanted to watch. I was 24 and her girlfriend knew about it but then changed her mind about the open relationship. We saw each other anyway. I was 30 and we wanted each other but were committed to other people; the way we look at each other still scorches the walls. I turned thirty-something and pointedly wasn’t invited to a funeral/ a wedding/ a baby shower because of a rumor. 

I am a few years older now and I know this: There are tastes of mouths I could not have lived without; there are times I’ve pretended it was just about the sex because I couldn’t stand the way my heart was about to burst with happiness and awe and I couldn’t be that vulnerable, not again, not with this one.  That waiting to have someone’s stolen seconds can burn you alive. That the shittiest thing you can do in the world is lie to someone you love; also that there are certain times you have no other choice – not honoring this fascination, this car crash of desire, is also a lie. [cliché] That there is power in having someone risk everything for you. That there is nothing more frightening than being willing to take this free fall. That it is not as simple as we were always promised. Love – at least the pair-bonded, prescribed love – does not conquer all.

Arrow, meet heart. Apple, meet Eve.   

Here then, I hope, are stories, poems and essays about the way it really breaks down, about what desire does to us, about what happens when we’re incandescent but are not allowed to be, about what we look like when we adore, and, in the end, what it cost.

(emphasis mine) 

11:11

It's 11:11
and I'm not making wishes anymore.
New Year's fireworks,
first taste of cherry blood this year,
dandelions, shooting stars, eyelashes, ladybugs,
and let's not forget the fuckin' birthday candles,
And all my wishes were one.
But you ... you were not to come
true.

11:12
—hmph....

Tick-Tock

Lași să curgă printre degete nisipul clepsidrei
deși-ar fi trebuit deja să știi că e mai prețios ca aurul
Mă dezlipești de tine
--autocolant de duzină--
Cât te aștepți să te aștept?

Îmi vor crește din nou aripile
pe care le-ai ars cu focul pasiunii tale
Și mă întreb dacă vei fugi de mine sau spre mine
și dacă va mai fi vreo diferență
sau dacă vei privi resemnat
la ce-ar fi fost dac-ar fi fost să fie
plecând umerii sub greutatea detaliilor
continuând să târâi lanțuri
ce îți legi singur de picioare.

Te-nvârți în cercuri concentrice
spre eșafodul ce așteaptă în centru
Dorința se topește în vis
iar visul în fum
amar de țigară
scrum

Photo by Kristina Alegro

Caravana trece, pietrele rămân (mai ales cele de la rinichi)

Ți-am mâzgălit numele
în cărbune
pe varul tuturor pereților
Mi-am mânjit iubirea
cu pastă de dinți
pe clanțele tuturor ușilor
mai ales a celei de la intrare
Ți-am lipit chipul pe toate geamurile
pe dinăuntru
pe dinafară
și nu mai râd de cei care odată lipeau inimioara Maggi
așteptând să treacă și pe strada lor pricăjită caravana
poate se capătă și ei cu ceva

Mănânc din nou biscuiți mucezi cu SuperCristal
și nu mă mir de unde am plecat și unde am ajuns

Raw

Vreau să mă sap în tine, dureros, să rămân acolo până la ultimul cuvânt
Să îmi tatuez sărutul pe oasele tale
ca să îți amintești de mine și când nu vei vrea
Să doară după ce voi pleca

how you talk

by Daphne Gottlieb
(fragment)

In a field. With the moon.
And the dark. And the dirt.
With your mouth. And just one word:
god god god.

Suicide Note

I am going to split my veins open for you
Drink up! Drink until you choke on life!
And I am going to fuck you right
into the seventh heaven
Then I will slam the door behind you
and crash to the floor
with my back to it
with my back to you
And cry my heart out
until I become empty
until it ceases to hurt
or hurts so much that I don't care no more
Then get up and smile like nothing ever happened
Like you never existed
Like you never shattered my heart into a million pieces
twice
then stepped on them to look back
And I will stop planting flowers
on the grave of this love
Because this is an abortion
and abortions are legal

You will not watch me burn.

Moarte clinică

Simți și tu, nu-i așa? Conexiunea dintre noi respiră artificial, conectată la mașinării care îi măsoară pulsul, îi umflă plămânii regulat, egal, inspiră, expiră, inspiră... Ținută în viață de o perfuzie pe care scrie ”Voință”. Necesită un defribilator, operație pe cord deschis, patru mâini febrile care să o facă să pulseze, să o readucă la viață.

Mi-e dor să te aud șoptindu-mi numele.

Still

I still wait, quietly now. The noise has died down. The incertitude. The whys.
Resigned but stubborn in my love, this is unlike the last time. Unlike any other time.
You still act like you don't know that I love you. Will my telling you make a difference?
Why would you think that an absence of a few days, months, or seven years would change anything? I'd still be there, anywhere, still choose you, anytime.

Photo by MartaSyrko

Poem

Source: flickr.com

Us

Do not even dare. Don't even think about saying the word. That is one right you have never gained. Stop using it like it's just some other pronoun; it's not.
Us is sacred. Us is not. Us doesn't reside even in my heart.
Its only place is in hidden dreams of alternate realities. Not to be brought up.

Yet what a sweet word, us...

Photo by Nosfist

—De gustibus non est diputandum;—that is, there is no disputing against Hobby-Horses ...

Laurence Sterne 

Royal Heart

by Andrea Gibson
(fragment)

See I already know that you are the place where I am finally going to
sing without any static meaning
I’m never gonna wait
that extra twenty minutes
to text you back,
and I’m never gonna play
hard to get
when I know your life
has been hard enough already.
When we all know everyone’s life
has been hard enough already

it’s hard to watch
the game we make of love,
like everyone’s playing checkers
with their scars,
saying checkmate
whenever they get out
without a broken heart.

Just to be clear
I don’t want to get out
without a broken heart.
I intend to leave this life
so shattered
there’s gonna have to be
a thousand separate heavens
for all of my flying parts
And none of those parts are going to be wearing the romance from the
overpriced vintage rack
That is to say I am not going to get a single speed bike if I can’t
make it up the hill
I know exactly how many gears I’m going to need to love you well
And none of them look hip at the hot coffee shop
They all have God saying “good job you’re finally not full of bullshit”
You finally met someone who’s going to flatten your knee caps into
skipping stones 

Baby, throw me
Throw me as far as I can go
I don't want to leave this life without ever having come home
And I want to come home to you
I can figure out the rain.

Cică să iubești bărbatul... (3)

Am fost și eu căsătorită.
Când m-am mutat la el, am crezut că-mi pusese Dumnezeu mâna în cap. Și dragoste și bani. Ce noroc a dat peste mine!
Apartament cu cinci camere, în livingul căruia aveai loc să joci fotbal. Mașină schimbată o dată la doi ani. Casă de vacanță pe malul oceanului. Excursii de shopping în Spania. Și un bărbat care îți spune că ești dragostea vieții lui. Ce vrei mai mult? Să tot trăiești fericită până la adânci bătrâneți.

Da, dar spusul e una și făcutul e alta. După nici o lună, dormeam în camere separate, că doar aveam de unde. „Ca să nu te deranjez noaptea, dragă. Nu avem același program de somn și oricum eu dorm mai bine cu televizorul aprins.” Ce drăguț că se gândește la mine!

După câteva luni nu mă mai atingea decât în treacăt, când ne întâlneam prin bucătărie. „Nu vreau să te obosesc, dragă. Ai nevoie de odihnă.” Ce frumos din partea lui! „Fie, hai, dacă insiști, o facem repede, că la 7 e meci.”

Dar așa suntem educate noi, femeile, să tăcem și să iertăm. (Proastă educație!) Că așa sunt bărbații, trebuie să ai răbdare cu ei.
Și am avut. Vreo trei ani. După care mi-am strâns strictul necesar într-un băgăjel și mi-am luat tălpășița.
N-are decât să se spele pe cap cu casă, mașină și televizor HD cu meciuri cu tot! Mai bine stau în chirie și mănânc pâine cu Delma tot restul vieții.

Verigheta mi-am luat-o. S-o bag în amanet să-mi ajungă de-un vibrator.

Cică să iubești bărbatul... (2)

Bărbatul e orb și comod. Nu știe să citească semnele. Nu se îngrijorează când ea tace. Nu vede când ea nu îl mai așteaptă să vină acasă. Nu își dă seama când ea nu îi mai răspunde la Te iubesc-ul spus din obișnuință, cuvinte care răsună ca tinichele goale când nu sunt decât cuvinte. Bărbatul o va întreba ce e de mâncare când ea iese din baie după o oră, cu ochii roșii.

El nu va deschide niciodată discuții, că nu îi plac confruntările. Dacă ne prefacem că suntem struți, uite ce bine ne stă. Lasă, că îi trece. Cine știe, poate e în perioada aia. O fi văzut vreo telenovelă mai lacrimogenă. Sau o fi tăiat ceapă. Chiar, ce e de mâncare?

Oh, Doamne, vrea să vorbim! Ce-o mai fi și de data asta? Cum adică nu îi e bine? „Dar, dragă, totul este perfect.” Mai bine tăceam. Poate dacă îi spun că are dreptate, termină mai repede.

Bărbatul își va face un castron mare de popcorn și se va așeza comod să-și vadă meciul (Că doar e campionatul, femeie!) în timp ce ea își face bagajele să plece la mama.

(Dedicație specială fostului meu soț. Acuși începe campionatul. Have fun!)

Cică să iubești bărbatul... (1)

Bărbatul va uita cât a luptat ca să o aibă pe femeia de lângă el după ce a avut-o. El crede că inelul pe deget sau semnătura pe o bucată de hârtie valorează ceva. Va pune femeia în sertarul cu lucruri avute și bune de reutilizat la nevoie. Păi doar în schimbul unui gram de aur, ea îi e datoare să îi gătească trei mese pe zi și să îi spele chiloții toată viața. Zâmbind. Să își desfacă picioarele când are el chef, dacă are el chef, și să se retragă în colțul ei, cu gura închisă, în timpul meciurilor. „Gooool!!! Bucură-te, femeie, că a câștigat echipa mea!” Păi chiar așa, de ce nu te bucuri?

Bărbatul își va aduce aminte că femeia e femeie exact de trei ori pe an: de Sfântul Valentin, de 8 Martie și de ziua ei. Dacă are notate în agenda telefonului datele.

Bărbatul uită promisiunile făcute. Oricum au fost făcute în vâltoarea pasiunii, când încă nu o convinsese că e el acela. Scopul scuză mijloacele.

Bărbatul e bărbat doar atunci când îi convine. În rest, e un țânc care vrea hrănit și îmbrăcat. Idealul bărbatului e să treacă direct din brațele mamei în cele ale nevestei. Să nu trebuiască să înceteze să sugă țâță toată viața.
Responsabilități? Dar ce, ea nu poate să plătească facturile/ schimbe butelia/ mute canapeaua? Că doar când o auzi, e feministă! Doar n-o să le facă el pe toate în casa asta!

Iubește bărbatul, dar iubește-l pe cel care nu uită de unde a plecat.

Things they never tell you about falling in love

by Imperfectlyfifty

And no one tells you
that the fingers around your throat are your own
or that the air you so desperately need
is forced out of your chest by your own lungs 

because when they talk of love
it’s not like this
not love that consumes only love that shines
like the sun through a window
or a rip in the curtain  

there is no warning
letting go is like lifting your hands from the wheel
and veering off an edge where your feet can’t feel the ground
it’s bottomless and you want it to stop
but you don’t
it’s all you have left  

because nobody tells you
that when you love
everything that you are is because of who they were
and letting them go
is like a power cut  

there’s no light.

Cică să iubești femeia... (3)

I-am dăruit maică-mii de Crăciun un tablou cu crizanteme. L-a luat în brațe bucuroasă și, nerăbdătoare, s-a suit cu picioarele pe canapea să-l potrivească pe peretele din sufragerie (pardon, living!) să vadă cum va ședea. După mulțumitoarea probă, l-a proptit de perete, lângă canapea, în așteptarea unui cui (că de sărbători nu se muncește, nici cuie nu se bat, că s-ar putea să te trăznească ăl de sus).

Am mai trecut pe la ai mei de Paște, deci după vreo patru luni bune. Primul lucru pe care îl văd când intru în casă e tabloul cu crizanteme. Jos, lângă canapea, proptit de perete. Fac ochii mari cât vestitele cepe și mă adresez maică-mii:

--Ce nu ai bătut și tu un cui în perete?
--Eu?! Dar pentru ce m-am măritat?

Inutil să desfășor aici discuția care a urmat. Iar nu mai trec pe-acolo vreo patru luni.

Între timp, bărbatul cu care s-a măritat ca să îi bată cuie asta și face, sârguincios, în sicriu. Sunt convinsă că poți muri de inimă neagră. Dar și de prostie.

Iubește femeia puternică și independentă și nu-ți da singur peste degete cu ciocanul.

Cică să iubești femeia... (2)

Femeia își va testa bărbatul cu fiecare ocazie. Întrebări-capcană, botic de iepuraș („Cum, nu vrei, motănel? Haide, dar eu vleaau, te looog, te log mumos!”), cerințe egoiste, mai mult sau mai puțin nevinovate. Iar el îi va face pe plac fiindcă, deh, e femeia lui și trebuie s-o iubească. Ea îi va remodela freza, înnoi garderoba, corecta manierele de bădăran, iar el va ceda de fiecare dată, pierzându-se puțin câte puțin.

Dacă are noroc, îl înșală înainte de căsătorie. Dacă e deștept, o lasă.
Dacă nu, o ia. Și ce-o s-o mai ia...

Peste câțiva ani se trezește străin lui însuși, cu o străină lângă el și cu un plod în cârd -- polița ei de asigurare. Ce faci? Stai „pentru copil” sau îți iei lumea în cap și îți întorci buzunarul pe dos ca să plătești pensia alimentară? Te duci cu altele, ca să te mai răcorești un pic, să îți aduci aminte cum era pe vremurile când erai holtei, sau îți pui cenușă în cap și rabzi, sperând să coboare Isus printre pământeni și să facă vreo minune?

Depinde de fiecare.
Sfaturi nu dau, că nu sunt îndreptățită.

Respectă femeia, dar respect-o pe aceea care se face respectată.

Cică să iubești femeia... (1)

Citeam fragmente dintr-o carte scrisă de un tip versat care predică frumusețea femeii în toate anotimpurile. Adevărul e că scrie bine, știe unde să atingă, știe să stoarcă o lacrimă sau să facă să mijească un zâmbet. Dă bine la gagici. Se și vinde bine cartea lui. Pun pariu că niciunui bărbat nu i-a trecut prin cap să o cumpere, dar că mulți s-au trezit cu ea pe noptieră, cadou: „Vezi, prostule, așa trebuie să mă iubești!” (Se răsti ea cu năduf, își dădu jos halatul obosit, „de casă”, și se trânti în pat, întorcându-i spatele, dar fără să uite să mai ofteze o dată, sonor, ca să fie sigură că e auzită.)

Femeia e prefăcută. Femeia știe să zică „Vreau” și să refuze atunci când îndrăznește și el să vrea ceva. Femeia știe să mintă frumos, cu zâmbetul pe buze, și să înșele la fel de frumos, tot cu zâmbetul pe buze. El nici nu va afla dacă ea nu vrea. Și ea va vrea, fiindcă femeii îi place să rănească.
A fost rănită și ea, a fost o fraieră, a lăsat pe vreunul să profite de naivitatea ei, dar nu e nimic, că a învățat și se va răzbuna pe tot neamul bărbătesc de acum încolo. „Lasă, că și eu am suferit. Să vedeți și voi cum e!”

Iar bărbații sunt niște fraieri. Se lasă duși de nas de un ruj mânjit frumos pe buze, de un toc elegant care face glezna mai subțire și pasul de căprioară, de un picior învălit delicat de un ciorap fin, și dacă între unu și două e liberă și le dă și lor o bucățică, au pus botu'. Au impresia că mereu li se va deschide calea cum s-a deschis marea în fața lui Moise. Ei nu știu că femeia are migrene, oboseală, lipsă de chef, certuri cu mama (sau--doamne feri!--cu soacra), toane și, mai ales, condiții.

Iubește femeia, dar iubește-o pe aceea care merită iubită.

'Neața

Aștept să îmi scrie, să îmi dea ”Bună dimineața.” Dar e prea devreme, nu cred că s-a trezit el la ora asta. În plus, nici nu cred că poate, că ... îl ține ea de mână. Sau de ce l-o fi ținând.
Am spus că accept o situație inacceptabilă, care acum mătură cu mine pe jos și mă izbește de toți pereții. Dar nu am avut de ales. Și atunci când am spus-o, nu am știut că voi ajunge să simt iar ceea ce simt. Prostii. Ar fi trebuit să știu. Doar era vorba de el. Dar am spus... Cât oi mai putea duce.
Din așteptări e făcut visul ăsta al meu (al nostru? Nu, doar am zis că nu mai folosesc pronumele ăsta la forma de plural). Mi-e și frică să socotesc de câte ori ne-am văzut. Oricum, se pot număra pe degetele de la o mână. Poate că nu e necesar să te vezi cu cineva ca să vezi.
Și în timp ce aștept, citesc. Recitesc. Re-recitesc. Re-re-re-re-re... Am să îi învăț pe de rost mesajele. Nu e greu, nu sunt multe.
Mai dau și câte un search, poate se mai ivește ceva ce nu am văzut încă. Surpriză neplăcută... pune, copile, ghilimele când dai copy-paste cu cuvintele altora, că induci lumea în eroare și te depunctez.
Nu îmi scrii = nu îți scriu. Ei, tot mai scapă câte un email printre degete. Unul din zece. Lasă, că nu toate sunt scrise ca să fie citite.
Ce mă distrează că încep cu persoana a III-a și termin tot cu a II-a. Inconsistență gramaticală. Consistență mentală. Cu sârguință mă adresez tot ție de parcă m-ai putea auzi.
Să nu te prind pe aici, mă auzi? Invitația nu mai e valabilă. Și-așa prea știi multe.

Optimism

Stăruie în minte imaginea unui câmp ... un câmp anume și nu chiar. Imagine idealizată, interiorizată prin alte simțuri decât cel al văzului.
Până și aerul avea un iz de libertate.
O lume dincolo de cuvinte, departe de oameni, de orice ar putea răni. Încredere într-un străin pe care sufletul l-a recunoscut din primele clipe.
Gânduri care tac, lăsând loc unei liniști și unei uimiri de copil cu ochi mari care vede pentru prima dată că magia există.
Extaz sublim, inocență în indecență, reîntoarcere la o candoare care nu știai că mai trăiește în tine.

Zâmbesc ... ne așteaptă vara ...

Photo by Ervin21

Once (upon a Dream)

I'd like, at least once, to watch the sunset with you. Sitting on top of the hill, on the grass cooling after the summer's day fire. Fingers intertwined, souls at peace.

Shh, just watch.

I'd like, at least once, to listen to the sea with you. Feet buried in sand, the breeze shivering on my back. Waves breaking and soothing, seagulls mourning.

Shh, just listen.

I'd like, at least once, to spend my life with you.

Shh, just dream.

Photo by Anubis Racer

Turning It

— Cum mă simt? Mă simt ca un om căruia i se aduce aminte că este numărul 999 pe lista de priorități a celei mai importante persoane din viața sa.

— Pfff...

— Doar știi că dacă de la mine nu vrei un răspuns sincer, cel mai bine e să nu întrebi. Dar ai dreptate, poate ar trebui să-mi aduci aminte mai des.

Photo by Jenni Tapanila

Matei Visniec

Om-univers. Un cosmos de umbrele. Mic în fața lui, de parcă abia te-a scuipat pământul. Strivește prin simpla prezență. Umilit și ... obidit, nu offensé. 
Vorba fără cusur, curgând spiralat, te trage după sine într-un vârtej de gânduri, idei, emoții, istorii închipuite și ne-.
După ce-l cunoști, îți vine să pui pana/creionul/stiloul/pixul jos. Definitiv. Să trântești tastatura de să-i sară-n țăndări toate aceste pătrățele încrustate cu semnele magice care la el uite cum se înșiră și la tine -- uite ce mizerii lasă în urmă!
Un om-umbrelă care nu s-a lăsat îngrădit de o existență-pantof.

Turn Back Time

Frecvent sunt întrebată unde m-aș opri dacă aș putea da timpul înapoi. M-am gândit mult, de parcă ar fi fost o realitate tangibilă. Nicăieri, m-am hotărât într-un final. Nu vreau să dau timpul înapoi. Nu vreau să schimb nimic. Suma tuturor experiențelor, bune sau rele, m-a adus aici. Aici îmi e nici bine nici rău, nici cald nici rece. Sau toate laolaltă.
Acum, în schimb, aș întoarce ceasul la azi-dimineață. Azi-dimineață tresărea o aripă de speranță. Azi-dimineață visasem frumos. Azi-dimineață îmi era mai cald în suflet.

Dar acum nu mă mai întreabă nimeni.

"Mine"

When I call you mine, it's not that I consider you mine in any sense of the word.  It's not that I think you'll ever be mine, either. Not like any person could really be owned by another, anyway.
What I mean to say is that you are my love. My light, my hope, my deepest desire. The ocean I want to drown in, the air I wish to breathe, the mountain I dream to conquer.

And when I say I am yours, that is exactly what I mean, in every sense of the word.

fears

...scared
and I am all the way over here
incapable
powerless
useless
I wish I could just hold you tight
like the child that you are
but never want to admit,
always wanting to be strong
always brave
always the one to count on,
run my fingers through your hair
and whisper soft words into your ear
quenching your fears,
"it will be all right," "you will be fine,"
make you feel safe in my arms.
Let yourself go,
abandon your high expectations
of yourself
with me,
It is all right to be scared
sometimes.
You will never seem weak
in my eyes.

This is one of those times
when I would leave behind
for you
anything
everything
If I only knew
it could be

Photo by Arthur-Michael Hutterer

Whys

Grown-ups "never ask you any questions about essential matters. They never say to you, 'What does his voice sound like? What games does he love best? Does he collect butterflies?' Instead, they demand: 'How old is he? How many brothers has he? How much does he weigh? How much money does his father make?' Only from these figures do they think they have learned anything about him ... But certainly, for us who understand life, figures are a matter of indifference."

So, if they ask me why, I will tell them: because he has the softest voice, the most delicate hands, the most contagious smile. Because inside of him lives the tenderest of souls, because running my fingers through his hair feels like walking barefoot through spring grass. Because fire barely matches his passion, and the ocean can compete with the depth of his eyes. Because he thinks as deep as he feels, because he cares too much. Because under his skin smolders desire and his soul is trapped between wavelengths of pain and light.
Because neither name nor age nor status define him.
So, when they tell me I know not about him, I will only smile. I know more than they ever will. I know and love what matters, the elephant inside.

Text and image by Antoine de Saint-Exupery ("Le Petit Prince")

It Comes in Waves

Valuri în spume se revarsă printre ulucile neîngrijite de atâta timp. Am încercat să le mai îngrădesc pe alocuri, dar nu fac față vijeliei. Iată, e potopul lui Noe și eu n-am nici măcar o biată barcă. Cu ideea că am să-mi evoluez o pereche de branhii, am renunțat să le mai stăvilesc. Nu am avut de ales. Nu mi-ai dat de ales. Izbucnește desfrânată din mine toată iubirea ce-ți port. Fără voia-mi, tentacule de speranță îmi sugrumă realitatea. Eruperi de vise mi-acoperă ochii și nu mai văd nimic înafară de tine. Îmi desfac coastele și-ți arăt: Uite, ajunge? Spune-mi, e momentul? Aș vrea să-ți strig: Privește! Pentru tine curge tot acest torent de sânge. Ascultă! Pentru tine bate această inimă nebună care nu mai recunoaște decât vocea ta. Aș vrea s-o smulg și s-o arunc departe, să îi îngrop durerea sub valuri.
Dar tac, înghit în sec și te mint: sunt bine... Tu taci și te prefaci că mă crezi.

Și-atunci îmi scot cuțitul din teacă și îl înfig din nou, cu sete: 

”N-ai voie... ai uitat care era scopul?”

Photo by Jstnrrdn

Eyes Wide Shut

You've asked, "Why me?"

And I would like to give you a smart answer, an all-encompassing one telling you of stars, fate, and previous lives, a mysterious one letting you know how I'm just a silly girl who still believes in magic and true love, a deep and truthful answer that would make you sense that I see perfection in all your flaws.

The truth is all that and more, but explaining feelings feels like a waste of time.

The truth is that, in the beginning, before it all began, it was your eyes... Not their color, their depth. Not that they spoke to me, but that they didn't. A paradox. A challenge. Stories buried, you throwing mouthfuls of smiles over their graves.

Because, you see, I've always had this gift of reading people -- running deep in my bloodline must be the flair of a gypsy foreteller -- but no, not you. Your eyes -- a wall. A sea to drown in. Blue steel to take my breath and cut my vocal chords.

The truth is that, after all this time, your eyes still leave me speechless, and though I know you so much better, they still tell me no stories.

The truth is that I am still learning to read you.

Photo by Asya Schween

Why Things Burn

by Daphne Gottlieb

My fire-eating career came to an end
when I could no longer tell
when to spit and when

to swallow.
Last night in Amsterdam, 
1,000 tulips burned to death.

I have an alibi. When I walked by
your garden, your hand
grenades were in bloom.

You caught me playing
loves me, loves me
not, metal pins between my teeth.

I forget the difference
between seduction
and arson, 

ignition and cognition. I am a girl
with incendiary
vices and you have a filthy never

mind. If you say no, twice, 
it's a four-letter word.
You are so dirty, people have planted

flowers on you: heliotropes. sun-
flowers. You'll take
anything. Loves me, 

loves me not.
I want to bend you over
and whisper: 'potting soil, ' 'fresh

cut.' When you made
the urgent fists of peonies
a proposition, I stole a pair of botanists'

hands. Green. Confident. All thumbs.
I look sharp in garden
shears and it rained spring

all night.1,000 tulips
burned to death
in Amsterdam.

We didn't hear the sirens.
All night, you held my alibis
so softly, like taboos

already broken. 

Hate? Love.

I hate the backseat of cars
I hate purple flowers on green fields
I hate everything that's blue and deep,
including the sky and the sea,
I hate butterflies
I hate people smiling at me
I hate everything that reminds me of you
I hate that I love you.

I love the backseat of cars
I love purple flowers on green fields
I love everything that's blue and deep,
especially the sky and the sea,
I love butterflies
I love your smiling at me,
I love everything that reminds me of you
I simply
             pathetically
                              tragically
                                           and quite crazily
                                                                     love you.

Photo by Tom Weaver

When the Tide Comes

Just when I think everything is on the right path and feel that things are going well for a change, there you go and say that one word, that one phrase that makes me plunge again. Because I always need reminding, don't I? I need to be dragged down and grounded, bolted to this life I don't want to live. I wish I could go back, but the shore is so far by now, and I'm already drowning.

Digital art by Sabrina Pohle

Nu știu ce e mai rău: faptul că îmi lipsești, că în absența ta mă simt ca un fluture căruia i-au fost smulse aripile (ce fluture? biată molie...) sau că am început să mă obișnuiesc cu greutatea din piept, parte din mine, reîntoarcere la cocon.
Mă trezesc, doare. Beau cafeaua, doare. Fumez țigara, oftez. O mână tremurată, un chip drag, vorbe aiurind pe dealuri, mângâind aerul... Oi fi visat, oare? Doare.
Am închis-o în mine, durerea, o protejez în spatele coastelor. Țin la ea fiindcă îmi amintește de tine. Mă învelesc cu ea în fiecare noapte, să îmi țină de frig.

Photo by Loveiisparanoid

Define

How do we know that we love when we love?
Do we love the image? the actor? the act?
Is it the low, the high, the pain in my chest, the thrill in my heart?
Is it a curse or a blessing? Strength or disease?
It makes me both anxious and puts my heart at ease.
Described in so many ways but never defined
I know that I love,
but I doubt.

Source: Unreactive

I (Don't) Miss You

I do not miss you.

I hunger for you

with every starving cell in my body

I thirst for you

your smell, your touch, your taste

It is not void I feel

It is deaf pain,

need, longing, yearning

so heavy no words can explain

And no, do not mistake it for lust

Because the thousand thoughts in my mind,

the restlessness of my heart

All drive me to you

All tear me apart.

So trust me, when I say I miss you, I don't.

I just say so for lack of better words.

Photo by Icecubed17

Fading

I am forgetting the sound of your voice, the smell of your skin, the taste of your lips.
Forgetting is more painful than memories have ever been.
I force my mind to stay still and remember. I go through blank pages, looking for smears left by my senses.
They must've been written in invisible ink to begin with.
A wing of shadow is growing inside me. Shade is the only thing I can grow from within.

Photo by Gilad Benari