Mă citesc ca pe o amintire străină. Îmi par cunoscute aceste gesturi, parcă mai potolite acum, dar nu mai recunosc direcția în care se îndreptau pașii. Fotografie cu margini zimțate, aburită de timp, în album de bunică. Dovada că lucrurile pe care ți se pare că ți le amintești chiar au fost. Vis, zmeu multicolor cu fundițe în coadă, sus, sus, aproape de nori. Zmeului meu i s-a rupt sfoara. Au rămas picioarele pironite în țărână și ochii ațintiți spre cer. Uite-l, nu e. Mâna ce ținea de streașină ochilor cade vlăguită pe lângă corp. Poate nici nu era zmeul meu.
Îmi lipsește dovada.
No comments:
Post a Comment