Cică să iubești femeia... (3)

I-am dăruit maică-mii de Crăciun un tablou cu crizanteme. L-a luat în brațe bucuroasă și, nerăbdătoare, s-a suit cu picioarele pe canapea să-l potrivească pe peretele din sufragerie (pardon, living!) să vadă cum va ședea. După mulțumitoarea probă, l-a proptit de perete, lângă canapea, în așteptarea unui cui (că de sărbători nu se muncește, nici cuie nu se bat, că s-ar putea să te trăznească ăl de sus).

Am mai trecut pe la ai mei de Paște, deci după vreo patru luni bune. Primul lucru pe care îl văd când intru în casă e tabloul cu crizanteme. Jos, lângă canapea, proptit de perete. Fac ochii mari cât vestitele cepe și mă adresez maică-mii:

--Ce nu ai bătut și tu un cui în perete?
--Eu?! Dar pentru ce m-am măritat?

Inutil să desfășor aici discuția care a urmat. Iar nu mai trec pe-acolo vreo patru luni.

Între timp, bărbatul cu care s-a măritat ca să îi bată cuie asta și face, sârguincios, în sicriu. Sunt convinsă că poți muri de inimă neagră. Dar și de prostie.

Iubește femeia puternică și independentă și nu-ți da singur peste degete cu ciocanul.