Zori de...

Nu mănânc pâine, nu beau apă și nu îmi iubesc părinții. Afirmații cât se poate de naturale, spuse pe un ton neutru. Dacă ai de gând să te scandalizezi, poți să ieși acum. Eu cel mai bine știu să ridic din umeri. Și să fiu eu, fiindcă oricum nu am putut niciodată să fiu altcineva, chiar dacă am încercat să încap în diverse tipare, unele concepute special pentru mine. Chiar dacă nu sunt mereu sigură cine e acel eu pe care ar trebui să-l fiu.

Adevărul e că uneori mă plictisesc de mine. Ce e ciudat e că atunci caut cel mai puțin compania altora. Poți să îți schimbi hainele, părul, culoarea unghiilor, obiceiurile, dar pe tine nu te poți schimba. Oamenii nu se schimbă. Decât atunci când mor. Atunci ei nici nu mai sunt, de fapt. Le rămâne doar coaja. Uneori sunt curioasă să aflu ce este după acest prag. Și dacă n-aș ști că nu mi-aș mai aduce nimic aminte în viața următoare și că mi-aș pune aceleași întrebări, l-aș trece acum.

Mereu mi-am dorit să mor de ziua mea.