Scribo ergo sum

”Nu îmi mai scrii...” îmi spui uneori și mă bucur ca un copil care-și deschide cadoul sub brad. Înseamnă că ai citit ce ți-am scris. Ai așteptat să îți scriu. Vrei să îți scriu. Poate chiar și contează ce scriu.

Nu îți mai scriu... spune-mi.

Poate ai înțeles că în cuvinte e închis sufletul meu, cioburi din el, ambalate stângaci, ținute pe alocuri grămadă cu bucăți de bandă adezivă. Are multe de spus, sufletul meu, și dă pe dinafară dacă nu pun pe hârtia virtuală cuvinte.

Scriu, deci exist.

Photo by OnlyOliveOil

On the Other Side

Oare cum o fi să știi că cineva, acolo, așteaptă un semn de la tine? Că așteaptă un mesaj, un cuvânt, o firimitură de suflet, o frântură de gând, un fir de atenție de care să se agațe? Cum te simți când știi că cineva se gândește zilnic la tine, se roagă să fii bine și se îngrijorează când nu primește un semn de viață? Cum e să știi că, fără tine, un suflet nu poate să vadă stelele?

Cum o fi de partea cealaltă a așteptării?

Digital Art by Kristina Alegro

Enough (?)

Cred că am ajuns la saturație. Din nou. E interesant cum, după ce simți prea mult, după ce se revarsă carafa clocotind la flacără mică, ajungi să nu mai simți nimic. Ca atunci când îți dai cu ciocanul peste degete în mod repetat. Imunizare la durere. Vezi vânătăile și tot ce poți face e să clipești.

We miss each other, but we don't miss the same people.

Parcă nici cuvintele nu mai au sens. Le-a zburat. Totul zboară. Eu nu am învățat decât să mă prăbușesc. Și când nu găsesc pe nimeni să mă îmbrâncească, îmi pun singură piedică.

I'm looking for you, but I don't want to find you. I'm tired of falling in love with you every morning. I just sit and watch. I see myself play this game, taking it seriously. The certainty that I am not enough grays everything.

Vreau să mă pierd în tine, să uit, să mă îmbăt cu efemeritate. Vreau să fug. În același timp. Știu că mă va durea zgomotul pe care îl va face ușa închisă în urma ta. Voi gusta cenușa rămasă și voi spune că e dulce.

Photo by Keren Stanley

Zori de...

Nu mănânc pâine, nu beau apă și nu îmi iubesc părinții. Afirmații cât se poate de naturale, spuse pe un ton neutru. Dacă ai de gând să te scandalizezi, poți să ieși acum. Eu cel mai bine știu să ridic din umeri. Și să fiu eu, fiindcă oricum nu am putut niciodată să fiu altcineva, chiar dacă am încercat să încap în diverse tipare, unele concepute special pentru mine. Chiar dacă nu sunt mereu sigură cine e acel eu pe care ar trebui să-l fiu.

Adevărul e că uneori mă plictisesc de mine. Ce e ciudat e că atunci caut cel mai puțin compania altora. Poți să îți schimbi hainele, părul, culoarea unghiilor, obiceiurile, dar pe tine nu te poți schimba. Oamenii nu se schimbă. Decât atunci când mor. Atunci ei nici nu mai sunt, de fapt. Le rămâne doar coaja. Uneori sunt curioasă să aflu ce este după acest prag. Și dacă n-aș ști că nu mi-aș mai aduce nimic aminte în viața următoare și că mi-aș pune aceleași întrebări, l-aș trece acum.

Mereu mi-am dorit să mor de ziua mea.

Not OK

Azi nu sunt prea OK, îmi spun. Deși nu știu de ce. Aș vrea să plâng, dar nu are rost și nici n-aș avea pentru ce. Așa că nu mai plâng. Îmi aprind încă o țigară și un film. Nu înțeleg nimic -- film mut fără subtitre. Și atunci îmi dau seama că gândurile mele zboară ca niște păsări sălbatice, zburătăcite în toate părțile.
Mai mult înspre tine, mai ales de când nu mai vorbim, dar poate cu atât mai mult când vorbim.
Cred că sunt tristă de tine...

Photo by Bearscanbemean

Imagined Dialogue

"Why are you so ...?"
"How? Crazy? Silly? Messy? Childish? With my head in the clouds?"
"All of the above."
"I don't know. That's just the way I am. Why are you so ... perfect?"

Photo by Marina Loram

Kaleidoscope

Mi s-a năzărit că nu îmi vorbeai mie când îmi vorbeai. Vorbeai cu o altă amintire care, din întâmplare, purta atunci chipul meu. Nu sunt mai unică decât toate unicele ce ți-au aținut calea.

Și când gândesc așa privesc totul dintr-o altă perspectivă. Printr-un caleidoscop mă uit și văd lumea diferit de fiecare dată, în funcție de cum mă răsucesc. Pe roți am fost construită, cuptor al lui Nastratin Hogea, dar nu ca să mulțumesc pe toată lumea. Ce îmi pasă mie de lume? Că și pe lume o doare-n cot de soarta mea.

Dar așa se mulțumește și pesimismul din mine, ăla de mă înghiontea în coaste de la bun început. Acum zâmbește satisfăcut: ”Vezi, ți-am zis eu.”

Doar în mine lucrurile se nasc unice. Și mai ales oamenii. Îmbobocește câte unul deodată și crește un copac de toată frumusețea. Sau un brusture. Stau și îl admir pentru un timp, apoi plec mai departe. Tot timpul plec.

Oare de mine fug?

Fractal art by Maureen Brett Ward

Despite Because

You think you are not beautiful because of all the darkness inside you
You hide it from me for fear I might not love you
if I get to know you for who you are
although you are not sure whether you want to be loved yet
-- It might just complicate matters more --
What you do not know
is that I have seen your darkness
your gruesome sadness
lurking behind that beautiful smile
What you do not know is that it's your pain I fell in love with
Invisible tendrils connected through to my insides
in the fury of your embrace
in the thrust of your kiss
And I could feel your blackness
your need to be loved
by anyone, anyhow, anywhere
your need to get lost in worldly pleasure
with no regrets, though regret is all that follows.
Let me love you for a while
even if I may not be the one you want to be loved by
even if I only remind you of a long lost memory
of what love used to feel like.

Made in China

Simt nevoia să fac un pas înapoi. Nu e nevoie de apă ca să te îneci.
Poate că nu e momentul potrivit, dar oricum când decizi să faci ceva serios toate momentele sunt nepotrivite.
Și m-aș fi înecat cu dragă inimă în brațele tale și în ochii tăi și în cuvintele tale și nici măcar n-aș fi simțit nevoia să ies la suprafață pentru o gură de aer.
Dar acum, după ce ți-am dat tot, mă retrag în cochilia mea în care umbra e stăpână și cad. Nu cad în văzul lumii niciodată. Doar pe patinoar am căzut de câteva ori -- am și câteva pete de culoare violetă pe genunchi drept amintire -- dar acolo oricum se cade superficial. Am căzut și eu fiindcă așa am văzut că se obișnuiește.
În cochilia mea nu am lucruri superficiale. Mobilată sărac, cu patru oameni și vreo două obiecte. De fapt, nici nu îmi trebuie mai mult. Și toate sunt fixate bine în podele cu piroane-principii. De aceea nici căderile nu sunt superficiale aici. Până la fund! Așa o fi spus și Isus. Și uite ce a pățit el.
(Nici nu știu ce m-a apucat să fac referințe religioase. Și-așa cuvântarea asta e prea lungă.)

M-aș bucura să îmi ofere cineva o cupă cu otravă. Mi-ar lua o responsabilitate de pe umeri. Aș bea-o zâmbind. Până la fund. Aș aduna cu degetul arătător drojdia de pe fundul paharului și aș linge-o satisfăcută. Desigur, nu aș uita să mulțumesc. Suntem oameni civilizați, la urma-urmei.

În ziua de azi, nici măcar otrava nu mai e de calitate. Nu-ți face decât greață. Probabil made in China.

Photo by Melissa Maresca

Simply Beautiful

the children sang songs that had no meaning

the politicians argued about decisions that didn’t affect them

the business men made money they were never happy to spend

the teachers kept teaching false intelligence

the parents restricted difference

the teenagers started killing themselves

the storms got stronger

the street lights started falling

the flowers were ashes

the romantic films no more

you whispered “I love you” while the building fell on us

we died and woke up in a 24 hour diner in the middle of your mind

you said this was your favorite place to eat

i said “me too”.

Source: WNQ-WRITERS

Aseara

Aseară am adormit cu fereastra deschisă. M-au trezit, înaintea zorilor, certurile pescărușilor. Iubesc pescărușii pentru că mă doare strigătul lor. Frumosul doare.

Odată, demult, am întâlnit un copil trist. M-a durut tristețea lui și l-am iubit nespus de mult. Pe el probabil că l-a întristat și mai tare iubirea mea fiindcă a călcat-o în picioare.

Aseară am adormit cu inima deschisă.

Photo by Chiara Alivernini

Acronologic

Îmi place să citesc în ordine cronologică. Încep o carte. Îmi place. Mă opresc în mijloc, o las deoparte și caut să văd ce a mai scris autorul. Cumpăr toate celelalte cărți și încep cu prima.

Ieri am găsit un blog cu o pălărie de pagini. Am citit-o pe cea mai nouă. Mi-a plăcut. Am clickuit pe Postări mai vechi până mi-a venit acru - mult mai scriu unii! - dar nu m-am lăsat până nu am ajuns la prima postare.

Ai prins ideea. Deși nu știu de ce, că istoria nu mi-a plăcut niciodată. Nu, nici măcar aia a neamului, nu mi-ar fi rușine?
Dar așa, îmi place să privesc cum crește ploaia. Cum se adună norii, începe să bată vântul, picură și se transformă în furtună. Sau se domolește. Uneori am norocul să mă lumineze și câte un curcubeu. Sau un fulger, trăzni-m-ar!

Îmi place să cresc de la mic la mare.

Doar cu dragostea, bat-o vina, e pe dos! Începe cu fulgerul -- trăzni-m-ar! -- și vâjâie-n furtuni, se domolește, uneori o ia de la capăt pe neanunțate, ba mai ia și câte o tornadă în cârdășie și să te ții.

Și curcubeul? Ehh, de ăla nu s-a mai auzit de pe când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier...

Digital art by Peter Charles Turner

Dor de ducă

M-a apucat iar un dor de ducă. Din când în când, mi se transformă brațele în aripi și vor să mă poarte. Departe. Cât mai departe. Pasăre sălbatică fără cuib. Iederă fără rădăcini.

Eu nu am aflat cine sunt până târziu. La vârsta când un om a făcut deja cunoștință cu sinele lui, și-a conturat personalitatea, cu un creion, un cărbune, o răzvrătire, sau alte mijloace. Fiecare după puteri. Dar eu crescusem până atunci la sânul diavolului, care a știut să mă educe să-i fac pe plac și să-i duc la îndeplinire toate ordinele. După ce am evadat, eu nu știam ce vreau. Și am început să mă cresc singură, cum am putut și eu. Dar am început cu frunzele și penele și măștile, să mă acopăr, că mi-era rușine așa desfrunzită în fața lumii care nu știe cât de reali sunt demonii.

La rădăcini nu am mai ajuns. Era deja prea târziu, se lăsase demult amurgul în mine. Și nimeni nu a mai reușit să mă îmblânzească de atunci. În colivii eu nu mai stau. Oricât ar fi ele de aurite. Sufăr de o claustrofobie a sufletului.

Și nimeni azi nu are răbdarea Micului Prinț... De ce ar avea? Vulpii îi stă bine sălbatică.

Tu n'es encore pour moi qu'un petit garçon tout semblable à cent mille petits garçons. Et je n'ai pas besoin de toi. Et tu n'as pas besoin de moi non plus. Je ne suis pour toi qu'un renard semblable à cent mille renards. Mais, si tu m'apprivoises, nous aurons besoin l'un de l'autre. Tu seras pour moi unique au monde. Je serai pour toi unique au monde...

Antoine de Saint-Exupery, ”Le petit prince”