Mă accept așa cum sunt: cu bune, cu rele, cu rele... curele care mă leagă de mâini, de picioare, îmi astup gura... aș vrea să țip, dar nu am destul spațiu... mi-e teamă că aș sparge paharul și-așa prea plin...
Aș vrea să plâng, să urlu... dar pentru cine? Nimeni nu merită atâtea lacrimi câte am în mine.
Încă o zi de doliu... nu mai plâng... uite, mă și hlizesc dacă te face fericit... spune-mi: e momentul?
Îți ascult bătăile inimii când văd că doare... nu promit că voi fi tot aici când vei fi fericit...
Sunt prietenul tău cel mai bun, dar eu nu am prieteni. Nu vei ști niciodată totul despre mine. Nu vei ști nimic.
Povestește-mi durerea, permite-mi să mă regăsesc în suferința ta, să îți ofer umărul meu, crede-mă că simt ce simți și tu, iată, îți șterg lacrima, te fac să zâmbești, dar nu îmi cere să vorbesc. Nu ai ști să asculți ce am eu de spus.
Lumea se învârte în multipli de 7, trebuie că am spart multe oglinzi într-o viață anterioară. Dar soarta nu are nimic de-a face cu asta. Coincidențe la fiecare pas, păcat că nu cred în ele. Lumea e haos, haos sublim, uite cât e de frumoasă aurora boreală...
Leagă-mă la ochi, urcă-mă într-un tren căruia nu îi cunoști destinația, ia-mă de mână, hai să coborâm aici, pare interesant... Poate aici... poate de data asta... vei găsi elixirul menit să oprească sângerarea sufletului meu...
Știu... nu ai timp... cum de unde știu? Nu ți-am spus că te cunosc demult? Ai dreptate, nici eu nu am destul timp pentru mine... prefer să ți-l dedic ție... mie nu mi-ar ajunge 7 vieți...
No comments:
Post a Comment