Filozofie anti - iubire

Nu iubesc oamenii fiindcă mă condiționează să nu-i iubesc. Nobody loves no one. Fiecare om vrea să fie singurul om de pe pământ. Sau măcar să stăpânească fiecare câte o insulă pustie. Sau să fie conducători. A ceva, a cuiva, nu contează.
Oamenii sunt pustii. Pustiuri. Nu se gândesc decât la ei înșiși. Pentru om, doar sinele contează cu adevărat.
Să iubești înseamnă să suporți, să accepți, să respecți defecte care te oripilează, care te înghiontesc și te sufocă. Ori oamenii nu sunt în stare de așa ceva.
Egoismul ne împiedică. Ne iubim prea mult sinele, ca să iubim și sinele altuia, care, de asemenea, se iubește prea mult.
Toți credem că avem dreptate. De fapt, nimeni nu are. Nici în particular, nici ca grup social. Societatea e un compromis. Urât de toți. Nimeni nu-și iubește vecinii.
Cred că îți poți iubi doar copiii. Pentru că îi poți conduce. Ești, într-o măsură, stăpânul lor. „Copiii MEI...” Ei sunt insula ta, în care te poți bălăci, o poți călca în picioare, o poți mângâia, fără ca ea să aibă puterea să protesteze.
Ne iubim copiii din egoism. Putem face în așa fel încât ei să reflecte sinele nostru. Îi educăm să ne semene. Și îi iubim cu atât mai mult cu cât ne seamănă mai mult.
Oare sinucigașii nu se iubesc? Poate se iubesc mai mult decât restul, și își scutesc sinele de compromis. Se ucid pentru că se vor doar pentru ei.

„Animalele sunt crude. Oamenii pot să nu fie răi. De fapt, sunt feroce. Cred că nici o altă specie nu se urăște atât pe ea însăși.”

(Eugen Ionesco)