High as a Kite No More

Mă citesc ca pe o amintire străină. Îmi par cunoscute aceste gesturi, parcă mai potolite acum, dar nu mai recunosc direcția în care se îndreptau pașii. Fotografie cu margini zimțate, aburită de timp, în album de bunică. Dovada că lucrurile pe care ți se pare că ți le amintești chiar au fost. Vis, zmeu multicolor cu fundițe în coadă, sus, sus, aproape de nori. Zmeului meu i s-a rupt sfoara. Au rămas picioarele pironite în țărână și ochii ațintiți spre cer. Uite-l, nu e. Mâna ce ținea de streașină ochilor cade vlăguită pe lângă corp. Poate nici nu era zmeul meu.

Îmi lipsește dovada.

Digital Art by Hangmoon

Tempus Fugit

Aleargă pe lângă mine. Eu îl privesc. Mă agăț de poalele cămășii. El nu se oprește.

‘Oh dear! Oh dear! I shall be late!’

Digital Art by Michael Kutsche

Metamorphosis

Fluturii, ca și visele, au un ciclu de viață foarte scurt. Încolțesc din niște grăunțe infime, se târăsc larvar și prind aripi. Din acel moment, toată lumea e a lor și totul e posibil. Ziua de mâine va fi mai frumoasă decât cea de azi, mai multe flori, mai multă culoare, mai mult soare. Le cântă în suflet viața; se vede cu ochiul liber în strălucirea aripilor.

Apoi mor subit. Fără să le plângă nimeni de milă, fără să își amintească nimeni de ei.

Mi se destramă aripile.

Digital Art by FotoJenn

What Matters

Stau alături, pe noptieră, două căni: una cu poza lui, una cu a ei.
El nu mai e. A rămas ea, să privească în urmă la timpuri în care viața nu era un obstacol. Zâmbește când își aduce aminte, dar nu vorbește des despre el. Îl păstrează doar pentru ea, în intimitatea gândurilor.
"Mai toarnă," îmi spune, dând peste cap paharul cu licoarea dulceagă și strecurând, pe furiș, o privire spre cele două căni.

Post

”Azi se mănâncă pește,” îmi spune, iar eu nu înțeleg.
”De ce, adică, până acum nu se mânca?”
”Păi nu, că e post.”
Asta mai știu ce înseamnă, ca din amintire, de când făcea mama două feluri de mâncare: unul cu carne, pentru tata, și unul fără, pentru noi. Un soi de pedeapsă de care nu aveam voie să ne plângem. Nu e vorba că tata nu crede în Dumnezeu; e vorba că Dumnezeu nu crede în tata.
”Și de ce, adică, dacă e post, s-ar mânca pește?”
”Fiindcă e dezlegare.”
Și asta știu ce înseamnă fiindcă obișnuiam să dezleg câinele și să fac concurs de alergat cu el prin grădină. Eu alergam înainte pe cărare, dar el mă prindea întotdeauna, mă trântea la pământ și mă trăgea de păr. Apoi ne rostogoleam prin iarbă și râdeam împreună. Apoi l-a otrăvit vecinul.
Ține-ți-vă, oameni buni, peștii legați!

Mă întreb... Mereu mă întreb. Îmi răspund foarte rar.
Degeaba sunt pusă la zid că aș vorbi de una singură. O conversație de obicei presupune întrebări și răspunsuri. Eu am doar întrebările la mine. Încă îmi aștept interlocutorul. Și ce s-ar întâmpla dacă interlocutorul meu ar avea, de asemenea, doar întrebări? Ar sări semnele de întrebare unele la altele și s-ar ciocni, încăierându-se ca niște săbii medievale. Scântei ar ieși. Noi ne-am uita muți unul la altul.
În sfârșit, muți.

Abacus

Număr zilele din trei în trei. Pe asta o sărim. Închidem ochii și, când îi deschidem, va fi trecut.
Număr anii din șapte în șapte. Mai e puțin până la sfârșitul începutului.
Schimbarea e scrisă în stele. Stelele nu vor să mi-o spună.
Sshhh... E secret!
Până la urmă, tot voi afla. Mă întreb dacă o voi recunoaște când o voi vedea. Poate voi trece pe lângă ea și-mi voi da seama, ca atâtea alte dăți, mult mai târziu: ”Aaah, mai ții minte zâmbetul acela în colțul gurii? Aia era!”

Of Hope

Ciudată treabă și speranța asta. Uneori se disipă ca o ceață și apoi un simplu ”Bună” suflă din nou în jăratec.
Acum ești, acum nu mai. Un fel de baba-oarba.
Cineva îmi spune că sunt naivă.
Eu, între timp, mi-am uitat limba. Vorbesc o păsărească pe care o înțeleg doar eu și pisica alb cu negru care se bucură de raza de soare de la colțul blocului. Și raza de soare se bucură de pisică.
Nu mă mir de ce nu mă înțeleg cu lumea.
Locul meu nu e aici.