Stau într-o veșnică sală de așteptare
aceea a vieții
Un tren care nu mai sosește
sau a trecut demult
și totuși îi aud șuieratul în urechi
Sunt condamnată să aștept
să-mi crească aripi
ce nu vor crește niciodată
Îmi pipăi uneori cu încordare coastele,
căutând mugurii...
Zăresc un înger fără viață
căzut la picioarele mele
Și atunci înțeleg.
Condamnată la o aşteptare care are ca rezultat creşterea aripilor... Frumos spus...
ReplyDelete