Ziua în care am murit era o zi friguroasă de început de an. Se pare că nu am pășit în noul an cu dreptul. Mă plictiseam liniștită în pat, când sună telefonul. O voce pe care nu am vrut să o recunosc mi-a spus adevărul. La început nu am simțit nimic deosebit. Apoi, o ușoară amețeală și sentimentul că pot pluti. O greață persistentă îmi apăsa stomacul. Într-un final, m-am disipat în mărunte particule de durere, care își făceau simțită prezența toate laolaltă, dar fiecare în felul ei.
Iată, a trecut și Învierea, și tot nu s-a ivit vreo schimbare, Miracolul sperat. Au înverzit și pomii, tot degeaba.
Aș vrea să îl vomit, Adevărul; trec strada pe roșu cu speranța că un camion turbat îmi va provoca o amnezie totală; vreau să trăiesc în trecut, în minciună, în roz.
Mințiți-mă, vă implor, mințiți-mă! Convingeți-mă că adevărul nu era adevărat!

Adevărul nu este ceva pentru care merită trăit.