Aș vrea să îți scriu,
să scriu ceva doar pentru tine — căci ce altceva am eu mai de valoare decât
cuvintele? — dar cum aș putea să scot și să aștern pasărea din piept, zbuciumând
între dorință și dor, tulbure-n mirare, răfățată de căldura dragostei tale, cu
aripi ce s-au întins, peste noapte, nu delicat, ci de vultur, de pasăre mitică
în stare să provoace eclipse...?
Aș vrea să-mi țin în
podul palmei inima, să ți-o arăt: Uite... e a ta.
Am vrut s-o-nnec de
multe ori, cum se face la țară cu puii orbi de mâță, nedoriți. Prea se frângea
patetic sub fiecare talpă, prea sângera la fiecare cui, prea... simțea. Ai
venit tu — cu o mică întârziere, ce-i drept (Doar nu credeai că n-am să fac o
glumă și pe tema asta.) — cu apă vie și apă moartă pe buze și în priviri.
Picătură cu picătură, i se vindecă rănile și nu se mai teme și nu mă mai tem și
zbor deja atât de sus încât de mult am lăsat în urmă norii.
N-o să mai avem
atmosferă, îmi spui și mă privești râzând și râzi fiindcă îți place cum râd eu
și îmi mai povestești ceva despre cercetătorii britanici.
No comments:
Post a Comment