De timp

Am găsit răspunsul întrebărilor puse într-o altă viață.
Era evident, dar din obișnuința de a mă lupta cu mine însămi, din încercarea de a încăpea în strimtele tipare ale lumii, uitasem să mă uit în mine. Avem obiceiul să uităm cine suntem. Nu ne analizăm de teama că vom descoperi că suntem diferiți de ceilalți. Nimeni nu ne spune că, de fapt, e bine să fim diferiți. E normal să fim diferiți. Unicitatea e ceea ce ne caracterizează, nu asemănările.

Plânge în mine fiecare secundă ce moare. Tu spui că niciodată nu e prea târziu, dar mereu, undeva, e prea târziu pentru cineva. Timpul e relativ. Ceasul mă minte. Tind să cred că și calendarul s-a defectat. Uneori timpul se scurge cu o lentoare inimaginabilă, deformat, șopârlă lungă care îmi face în ciudă târându-și coada interminabilă. Timpul se măsoară în cuvinte. În îmbrățișări, săruturi și zâmbete. Ieri redevine azi și mâine poate fi tot azi dacă închid ochii și te visez.

Ani fără un cuvânt și clipe cu doar un geamăt. Freamăt de aripi, de frunze, de trupuri. Nimic nu dispare în neant, dar nimic nu există. Ceea ce este nu poate fi definit în cuvinte, și totuși cuvintele sunt tot ceea ce avem. Poate viața viitoare îmi iese. Pe asta am dat-o în bară...

photo by Clara Robu