Mergem pe stradă, ne plimbăm în parc, stăm pe un scaun sau în picioare într-un tramvai, vorbim cu un amic, povestim unui prieten cele mai intime întâmplări... mă întreb dacă ne poate vedea cineva. Suntem o imagine, un film fără cap și fără coadă. Suntem singuri. Nu ne cunoaște nimeni.Nimeni nu va ști vreodată cine ești cu adevărat. Ne încercăm limitele, abia dacă putem spune că ne cunoaștem noi înșine. Chipuri umblătoare prin viață.
Iubești? Te minți. Urăști? Te minți. Nu știi pe cine iubești sau urăști. Nu știi cine sunt ei. Iubești sau urăști imaginea pe care ți-ai creat-o singur în minte.
Eu sunt scrisul, nu poza. Subtitrarea, nu filmul.
Portrete de Dali, desfigurate de ochii altora. Portrete de Picasso.
(foto: Pablo Picasso- Weeping Woman)
îmi amintește postarea asta de o frază a lui Cioran: s-a adunat undeva în noi singurătatea apeciei
ReplyDeletefoarte bine aleasa imaginea pentru ce vrei sa transmiti.nu ne cunoastem nici noi,mai ales cei din jur.
ReplyDeletedar daca am trai izolat,fara persoane cu care sa interactionam,atunci a ne cunoaste pe noi insine va deveni un obiectiv imposibil de atins.
ne cunoastem prin ceilalti.