De anima (2)

Îmi imaginez viața mea ca pe o scară. La capătul de jos- nașterea mea, la celălalt- sfârșitul tuturor lucrurilor. Urc, fără să mă grăbesc, treaptă cu treaptă. Nu văd decât, cel mult, treapta următoare; de obicei o simt doar pe cea pe care stau în momentul respectiv. Restul e învăluit într-un întuneric misterios, dar deloc înfricoșător. Privesc adeseori în urmă, fără regrete. Dacă nu ar fi fost toate acele lucruri înfăptuite pe treptele inferioare, nu aș fi ajuns aici. Le mătur ușor de praf, pentru a le vedea mai bine, cu alți ochi. Uneori îmi pierd echilibrul, alteori zăbovesc mai mult pe o treaptă decât pe alta. Visele mele - balustrada de care mă sprijin uneori pentru a putea înainta. Nu simt nevoia să știu ce îmi rezervă restul scării, știu unde voi ajunge oricum. Singurul scop propus este să încerc să urc zâmbind. Singura speranță este ca sfârșitul să mă surprindă cu zâmbetul pe buze.
„Cum se numea drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”
(Marin Sorescu)

Photo source: Weheartit