Azi l-am întâlnit pe Dumnezeu. Am citit odată, pe undeva, că pe Dumnezeu îl poți întâlni în cele mai neașteptate locuri. Sau poate mi-am imaginat că așa am citit. Dacă mă gândesc mai bine, poate că era vorba despre iubire în citatul respectiv. Ceea ce ar trebui să fie sinonim cu Dumnezeu. Oricum, nu asta are importanță acum.

Semăna într-o oarecare măsură cu portretele pe care le vezi prin cărți prăfuite și biserici vechi. Doar că nu era îmbrăcat așa cum și-l închipuie lumea. Mi-au plăcut în special pantalonii cu imprimeu de camuflaj pe care îi purta. Era bătrân și obosit, dar zâmbea. Îi lipseau doi dinți în partea de sus, înspre dreapta. Chiar el mi-a spus că e cam obosit, că merge mult pe jos. Așa se și cade. Prin poveștile care spun de un Dumnezeu care a coborât și a mers printre oameni nu se pomenește nimic de faptul că s-ar fi suit într-o mașină sau chiar un autobuz. Deși mi-ar fi destul de ușor să îmi închipui un Dumnezeu pe bicicletă. Din nou, divaghez.

I-am oferit o țigară și am stat câteva minute de vorbă. Părea că mă aștepta pe mine. Apoi m-am gândit că poate o fi văzut ce am scris eu ieri aici și de aia... Dealtfel, a și dispărut după ce m-am îndepărtat puțin.

Și-a adus aminte cum înainte era doar apă unde este acum orașul, o baltă mare. Mi-a vorbit despre sufletul tuturor ființelor de pe acest Pământ și mi-a destăinuit că vorbește cu copacii. Mi-a spus că oamenii sunt proști -- nu era o noutate pentru mine, dar m-am bucurat să îmi fie susținută opinia de o așa autoritate -- fiindcă ei nu înțeleg că totul are suflet chiar dacă ar mai sta încă 2000 de ani să le explice acest lucru. Mi-a spus că el nu locuiește în biserică și nici în cruce, și degeaba îl caută lumea acolo. Are o căsuță chiar acolo în spate, mi-a indicat -- și chiar s-a lăudat puțin că poate avea câte case vrea el, chiar vile cu șapte-opt etaje, dar că asta e treaba lui -- dar mai mult stă pe stradă. De fapt nu stă, merge. Merge și adună ambalaje, chiștoace și ce mai aruncă lumea asta needucată în drum, pentru a le pune la coșul de gunoi. De se miră toți cum sclipește tot în urma lui. Știe toate limbile Pământului și mi-a și demonstrat-o spunându-i ceva pe limba ei unei țigănci care s-a oprit lângă noi să ceară bani. I-a spus că deranjează, că eu sunt nepoata lui și să ne lase să discutăm în pace că nu avem mult timp la dipoziție, mi-a explicat apoi. ”Și ea e de-a mea,” a adăugat. ”Îi cunosc pe toți. Dar mă enervează când insistă.” Mi-a povestit cum s-a vindecat singur, în trei zile, după ce orbise. Și că îl dor bătăturile și uneori îl supără reumatismul. Nu aș fi crezut dacă nu mi-ar fi zis; părea chiar sprinten.

A început o poveste despre un câine al lui. Al străzii, dar al lui. ”Oricum, toți sunt ai mei,” m-a asigurat. Doar că a sărit de la una la alta și nu a mai terminat povestea. Am să îl caut să îl întreb continuarea. Deși nu știu ce șanse am -- am auzit destule cazuri când oamenii îl caută mult și bine pe Dumnezeu și nu îl găsesc. Doar când nu te aștepți și când nu mai crezi, probabil doar atunci îți apare în față: ”Eu sunt Dumnezeu.” Și atunci ce faci? Păi nu ai de ales, trebuie să crezi.

Astăzi, Dumnezeu m-a emoționat până la lacrimi povestindu-mi despre copaci cu suflet. Am plâns în plină stradă și nu mi-a fost rușine.
Astăzi, Dumnezeu mi-a urat sărbători fericite.
De astăzi am să-i scriu numele cu literă mare.