Licitație

Nu sunt pretențioasă
Pe mine mă poți cumpăra ieftin:
cu un zâmbet,
o limbă de pantof,
o cireadă de gânduri bine lustruite.
La o floare îți dau și restul.
Iubesc pentru o palmă,
pentru un cuvânt umed,
pentru o privire caldă.

Zâmbesc pe gratis.

Filozofie anti - iubire

Nu iubesc oamenii fiindcă mă condiționează să nu-i iubesc. Nobody loves no one. Fiecare om vrea să fie singurul om de pe pământ. Sau măcar să stăpânească fiecare câte o insulă pustie. Sau să fie conducători. A ceva, a cuiva, nu contează.
Oamenii sunt pustii. Pustiuri. Nu se gândesc decât la ei înșiși. Pentru om, doar sinele contează cu adevărat.
Să iubești înseamnă să suporți, să accepți, să respecți defecte care te oripilează, care te înghiontesc și te sufocă. Ori oamenii nu sunt în stare de așa ceva.
Egoismul ne împiedică. Ne iubim prea mult sinele, ca să iubim și sinele altuia, care, de asemenea, se iubește prea mult.
Toți credem că avem dreptate. De fapt, nimeni nu are. Nici în particular, nici ca grup social. Societatea e un compromis. Urât de toți. Nimeni nu-și iubește vecinii.
Cred că îți poți iubi doar copiii. Pentru că îi poți conduce. Ești, într-o măsură, stăpânul lor. „Copiii MEI...” Ei sunt insula ta, în care te poți bălăci, o poți călca în picioare, o poți mângâia, fără ca ea să aibă puterea să protesteze.
Ne iubim copiii din egoism. Putem face în așa fel încât ei să reflecte sinele nostru. Îi educăm să ne semene. Și îi iubim cu atât mai mult cu cât ne seamănă mai mult.
Oare sinucigașii nu se iubesc? Poate se iubesc mai mult decât restul, și își scutesc sinele de compromis. Se ucid pentru că se vor doar pentru ei.

„Animalele sunt crude. Oamenii pot să nu fie răi. De fapt, sunt feroce. Cred că nici o altă specie nu se urăște atât pe ea însăși.”

(Eugen Ionesco)

Dacă nu-nțelegi, nu te-ntrista

Ultima fărâmă de concentrare
mi-o așez acum pe un fluture
(E imaginar,
așa că poate fi cum vrei tu)
A zburat.
Și atât.
(Sfârșitul e imaginar,
așa că poate fi cum vrei tu)

Eu deja dorm între
aripile fluturelui meu...

Din nou despre adevăr...

Doar un mare ochi albastru
Obosit de albastru.
Obosit de lumină.
Obosit de tăcere, de cer
de pământ
de adevăr.
Și nu-mi găsesc pleoapa.

Obosită să văd
că nu vezi.

Mă înec în cearșafuri
ca râuri de lavă
să uit
să mă pierd
să adorm
să visez că-mi dăruiești pleoapa
mare cât cerul
să amorțesc.

That's the way...

Mă întâmpină zâmbind alb miresele, printre gratii, forțându-mi gratiile ochilor. Și pescărușii zâmbesc cu buze de fecioare moarte pe albastrul ochilor cerului.
Zâmbește soarele, zâmbește Dunărea, zâmbesc oamenii și-mi zâmbește viața - mie, numai mie azi. În clocotul ei mă arunc și o sorb cu sufletul învins de atâta dulce povară.

Soare - pânză de păianjen ce strălucești
în miezul unui ochi de geam murdar
străbătut de copaci, case și
fire de înaltă tensiune;

Soare dulce - călduț,
mai sărută - mă o dată.

Joc

Hai să iubim pe-nserat
Fiecare iubirea celuilalt
Crezând egoist-ignorant

că ne-aparținem.

Hai să visăm în amurg
Un naiv vis de prunc
Cum viața e doar un joc
pe care-l deținem.

Discret să depun atunci
În spatele urechii stângi
Pecetea unei patimi adânci
până-n mirare.

Iar când, la sfârșit, vei pleca
Să lași în urma ta
O umbră, un suflet, ceva
spre tine cărare.